English | Romanian

 

Umanitatea Domnului

Pare evident un efect contemporan: niciodată nu au căpătat atâta forţă, timp de două milenii de creştinism, ca în zilele noastre, celebrele cuvinte ale lui Pilat din Pont: „Ecce Homo!”, „Iată omul!”

Rostite de la cea mai puternică tribună de mediatizare din America, industria cinematografică (filmul „The Passion of the Christ”), ele au readus, în prim-planul aşa ziselor „războaie culturale”, evenimentul Christic. Încă o dată, în ciuda pretenţiilor „elitei” snoabe cu a ei păguboasă „corectitudine politică”, adevărul central al Evangheliei a fost proclamat: Domnul nostru preaiubit, Isus Histos, Dumnezeul înomenit [theantropos] a plătit în moneda forte a suferinţei umane preţul suprem al salvării noastre.

Exact această dimensiune a umanului, suferinţa  ̶  în cazul Lui, paroxistică  ̶  patima Lui, L-a consacrat pe El ca Unicul vrednic de gloria eternă. De aceea, liturghia cerească apocaliptică este focalizată  pe subiectul  acesta central: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”  A fost dorinţa şi voinţa Sa, transmise ca testament al Bisericii, ca să ni-L reamintim mereu astfel, esenţialmente în conjuncţie cu moartea Sa, până va reveni El, la orice celebrare euharistică.  Apogeul suferinţei Sale a fost subtil descris de Grigorie din Nazianz: „Unul din Treime a pătimit cu trupul”, cumva contra  ̶  Pavel, marele apostol referindu-se la  coparticiparea tainică a Divinităţii la suferinţa răscumpărătoare în termenii: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2Cor. 5:19). Cu adevarat moartea Sa ispășitoare în contul nostru constituie faptul central al umanității Sale.

Dar, umanitatea Domnului nostru începe cu întruparea Sa. Nu şi existenţa Sa, care precede întruparea şi care este veşnică, fără început. Căci n-a existat, într-adevăr, un timp în care Tatăl să fi existat şi Fiul să nu fi existat!  Tatăl, ca fântână a Dumnezeirii, Îl generează etern pe Fiul, nu L-a „născut” cândva punctiliar în timp, cum greşit a susţinut arianismul din primele secole creştine. De aceea, Pavel va zice extatic: „Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei...”. „Cel ce a fost arătat în trup...” (1Tim. 3:16). El, deci, exista etern; doar a fost „manifestat” în trup şi acest fapt a avut loc la naşterea Sa din Fecioara Maria. În acelaşi spirit, Ioan va face afirmaţia fundamentală despre evenimentul întrupării: „Şi Cuvântul S-a făcut trup...” (Ioan 1:14).

Scopul întrupării Sale a fost ca El să poată astfel ajunge în postura unică de „Mijlocitor-Intermediator” între Dumnezeu şi oameni: „Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi...” (1Tim.2:5,6).

Însuşirea de către Domnul a naturii Sale umane s-a produs fără pierderea naturii Sale divine, altfel am vorbi de o metamorfoză şi nu de întrupare!  El a devenit „sută la sută” om rămânând în acelaşi timp „sută la sută” Dumnezeu!  Există opinia eronată, populară, oarecum idilică, despre întruparea lui Isus ca începând doar cu naşterea Sa, în ieslea din Betleem. Desigur acest fapt se datorează accentului tradiţional festivist şi comercial al Crăciunului. Dar evaluând cu mai multă atenţie relatarea celor doi evanghelişti referitoare la naşterea Sa, descoperim că atât Matei cât şi Luca, ambii plasează începutul umanităţii Sale la faza concepţiei. Amândoi folosesc o expresie grecească tradusă în versiunea Cornilescu prin arhaicul slavon „a zămisli”, adică „a concepe”. Astfel, Matei spune: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe nevastă-ta, Maria, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt.” (Mat.1:20), iar Luca la fel: „... I-au pus numele Isus, nume care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pântece.” (Luca 2:21).  Această observaţie fixează punctul de origine a umanităţii lui Isus realmente într-un „punct” material, microscopic, celula genetică feminină, provenind de la mama Sa, Maria. Alegându-ne cuvintele cu mare grijă pentru a menține distanța respectului cuvenit acestui „misterium trimendum”, cum s-a produs această concepţie a zigotului umanităţii Sale, acest lucru l-a întrebat chiar Maria, primind un răspuns care, suficient fiind pentru ea, trebuie să fie suficient şi pentru noi: „Duhul sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri...” (Luca 1:35).

Personal, realizez cu mare uimire şi profundă evlavie contrastul acesta: cât de „mic” S-a făcut Dumnezeu la întrupare şi cât de mare este El, Meşterul ziditor a toate, pentru eternitate.  Ioan spune că „...nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3) şi totuşi, El se face asemenea nouă ca oricare embrion uman din miliardele perindate pe planetă!  Conceperea imaculată a Lui Isus de la Duhul Sfânt este taina Dumnezeirii pe care o acceptăm şi proclamăm prin credinţă într-un secol al ingineriei genetice, cu uriaş potenţial pentru rău, cu replicarea celulară, celulele de tulpină, clonare etc. Biserica creştină are datoria să afirme paradoxul tainic al începutului umanităţii lui Isus în termenii unei teologii biblice fundamentale şi conservatoare.

Umanitatea Domnului nostru este trasabilă de asemenea în anii copilăriei Sale despre care avem un singur detaliu, cel dat de Luca în episodul despre copilul Isus la Templu, la vârsta de doisprezece ani. Uimitor, Luca ne spune că „le era supus”, părinţilor Săi (Luca 2:51,52). Isus creştea în statură şi înţelepciune, urmând o cale de dezvoltare umană totală şi naturală. Pavel vorbeşte despre o adevărată dezbrăcare a atributelor divine şi asumarea unui chip de rob, „la înfăţisare a fost găsit ca un om...” (Filip. 2:6-8).

Umanitatea Mântuitorului nu este doar o identificare cumva metaforică cu umanul, inventată de cineva, pentru a vorbi poetic despre El. Nu, ci ea este concretă, plină de conţinut specific. El a fost uman de la concepţie, prin dezvoltare psiho-somatică umană pe parcursul copilăriei şi tinereţii, prin limitare funcţională a cunoaşterii Sale, prin identificare totală cu omul la capitolul emoţiilor, al activităţilor cotidiene. El a fost şi este în mod total unul din noi.

În mod special, umanitatea Sa este vizibilă în supunerea Sa volitivă la botezul Său şi mai ales, la ispitire. La începutul lucrării, imediat după botez, El este dus de Duhul Sfânt în pustie pentru a fi ispitit de Satana în toate modurile posibile, dar biruitor în toate detaliile. Ciclul ispitirii va fi reluat de către diavol, după „o vreme”, dar El va ramâne pur la modul absolut, fără nici un păcat. Dacă El ar fi fost numai divin, diavolul nu L-ar fi putut ispiti (Iacov 1:13). Dar El a suportat teste reale ale umanităţii Sale pentru a deveni „urzitorul unei mântuiri veşnice pentru toţi cei ce-L ascultă”. (Evr. 5:9). El a suportat ispitiri reale pentru a deveni „un mare preot milos şi vrednic de încredere”, pentru noi, prin ispitirile noastre (Evr. 2:14,17,18).

Paradoxul continuu al umanităţii Domnului transcede faptul glorios al învierii. Într-adevăr, care om poate înţelege afirmaţia Sa: „... pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase cum vedeţi că am Eu.” (Luca 24:39). El este Capul noii umanităţi, căreia îi deschide calea devenirii eterne şi căreia prin har şi credinţă îi aparţinem recunoscători.

pastor Valeriu Brâncovan

 

 




 

Web design: Dacian Crisan