English | Romanian

 

Drumul Emausului

Evanghelia după Luca relatează una dintre cele mai frumoase şi semnificative întâlniri ale lui Isus cel înviat cu urmaşii săi; cea de pe drumul Emausului. Capitolul 24:13-35 constituie istorisirea acestei întâlniri cu doi dintre ucenicii săi: Cleopa (v. 18) şi probabil Luca, autorul celei de-a treia Evanghelii. Timpul evenimentului este prima duminică după învierea lui Isus, „în aceeaşi zi” (v. 13), este situat deci, cronologic, în centrul primului Paşte creştin.

Rândurile de faţă sunt menite să exploreze dinamica şi semnificaţiile evenimentului, uitându-ne la „7 caracteristici ale creştinilor trişti”, cu punctul de plecare în versetul 17 care, în Textus Receptus Stephanus (1550), conţine întrebarea lui Isus, cu traducerea posibilă: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum şi sunteţi trişti?” („este scutropoi” — sunteţi trişti, indicativ prezent persoana a II-a plural; semnalând mica diferenţă faţă de versiunea Cornilescu). „Sunteţi trişti” spune Isus evaluând cu precizie starea de spirit a celor doi. Argumentele lor intense se desfăşoară pe fondul unei note dominante: tristeţea. De ce sunt creştinii trişti în prima zi a primului Paşti creştin? Tristeţea lor originează nu în realitatea obiectivă, istorică a marelui fapt al învierii, ci în percepţia distorsionată a acestui eveniment, problemă perenă până în contemporaneitatea noastră. Dar iată cele şapte caracteristici:

  1. „Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască” (v. 16).
  2. Verbul implicat ekratunto, înseamnă literal „ţinuţi închişi”, „blocaţi”. Ce oprea capacitatea lor de a „vedea” în domeniul spiritual, a-L recunoaşte pe Cel ce mergea alături de ei, o bună bucată de drum? Răspunsul: necredinţa, bazată pe trei fapte aparţinând trecutului recent:

    • El le-a spus că va fi omorât (dar şi că va învia a treia zi);
    • El chiar a fost crucificat şi a murit;
    • Ei L-au luat şi L-au îmbălsămat, pregătindu-l pentru o stare post-mortem de durată (obicei evreiesc).

    Învierea Sa nu a intrat în socotelile lor ca un fapt posibil. Altfel, ar fi aşteptat cu nerăbdare, cu ochii la ceas, epuizarea celor trei zile, sau ar fi săltat de bucurie ca Maria proorociţa prin consumarea noului Pesah (paşte, pasaj). Nu putem într-adevăr să le cerem noi acum, după milenii, să se fi comportat altfel. În numele respectului pentru un Hristos mort se produc fapte măreţe: îmbălsămare costisitoare (Nicodim), mormânt nou de om bogat (Iosif din Arimateea) şi mai multe miresme pregătite pentru o şi mai minuţioasă îmbălsămare (femeile mironosiţe). Acestea toate sunt indicii suficiente pentru un caz clar de necredinţă. El totuşi preferă să-L vedem cum este, adică veşnic viu. Nu sunt oare destule biserici creştine, adevărate morminte fastuoase, îngheţate în legalismul formelor reci, din care lipseşte esenţialul: proclamarea uimitoarei învieri şi celebrarea exuberantă a realităţii eternităţii Sale? Necredinţă prin prisma celor de mai sus, nu înseamnă neapărat să negi existenţa istorică a lui Isus ci să-I negi azi divinitatea omniprezentă, în sânul Bisericii Sale. Cu adevărat nu rămâne atunci decât tristeţea copleşitoare a disperării unei alte religii moarte, care cum spunea Nietzche „L-aţi omorât pe Dumnezeu” (fabula Nebunul).

  3. Ei vorbeau religios, omiletic (v. 14, 15), dar concluzia lor era o resemnare fatalistă cu privire la un trecut ce nu mai putea fi modificat (v. 20 „…preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat să fie osândit la moarte, şi L-au răstignit”).

    Punctul terminus al proclamării creştine nu este moartea lui Hristos ci triumful învierii Sale glorioase. Doar bucuria şi veselia contagioasă centrată pe acest triumf este antidotul sigur pentru tristeţea contemplării morţii implacabile.

  4. Ei aveau convingeri temeinice cu privire la autenticitatea lui Isus (v. 19 „…Isus din Nazaret, care era un proroc puternic în fapte şi cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod”.)
  5. Aceste convingeri vizau trecutul recent, dar nu aveau nimic în prezent care să le spulbere durerea. Diagnosticul lui Isus este exact… „şi sunteţi trişti”. Convingerile religioase, fie şi corecte şi vizând doar trecutul, cum vedem, nu ţin loc de realitate prezentă pentru o relaţie personală viabilă cu Hristos.

  6. Ei aveau nădejde într-o izbăvire iminentă naţională, dar această nădejde a fost ucisă prea devreme prin dispariţia Sa prematură (v. 21 „Noi trăgeam nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel, dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri.”).
  7. Nu au putut pune în loc decât dezamăgirea şi debusolarea. Scurtul intermezzo de trei zile li s-a părut o veşnicie. Dumnezeu i-a dezamăgit!

  8. Ei demit experienţa religioasă a altora. Singurul efect al acelei experienţe asupra lor era doar uimirea (v. 22 „Ba încă nişte femei de-ale noastre ne-au pus în uimire…”).
  9. Există creştini trişti astăzi care în lipsa experienţelor religioase autentice proprii aleg să nege şi altora posibilitatea unor astfel de experienţe. „Nu mi s-a întâmplat încă mie, deci nu poate fi adevărat”. Pentru că eu nu am experimentat darurile Duhului Sfânt, nu înseamnă că ele au încetat odată cu apostolii şi ceea ce pretind alţii este lipsit de autenticitate.

  10. Ei sunt în confuzie cu privire la rapoartele iniţiale ale martorilor oculari. Nu pot pune lucrurile cap la cap şi trage concluzii pozitive deşi au destule informaţii, fapte (v. 23, 24)
  11. Confuzia religioasă alimentează tristeţea. Întâlnim oameni raţionali, cu toate informaţiile la dispoziţia lor şi care totuşi afişează cu mândrie intelectuală nedisimulată că ei sunt doar agnostici. Un creştin autentic ştie, nu este în confuzie ci este în cunoştinţă de cauză, este deci un veritabil gnostic. Disperarea şi tristeţea cea mai mare este să şti că nu poţi şti nimic cu certitudine.

  12. Ei nu-L cunosc pe Isus deşi El le vorbeşte pe larg şi merge cu ei tot drumul. Abia la frângerea pâinii li se deschid ochii – în ciuda focului interior al inimii ca reacţie la argumentele Sale, ei totuşi nu-L înţeleg (v. 31, 32).
  13. Ce imagine minunată este această umblare a lui Isus cu cei doi pe drumul Emasului. Ea reprezintă realitatea istorică a creştinismului de două mii de ani: El umblă cu biserica Sa şi în momentele ei cele mai slabe, de criză şi orbire intensivă, neîncetând să o provoace la trezire şi reformare!

Epilog

Acea după-masă din Emaus se sfârşeşte fericit pentru cei doi ucenici. Ei îl au de fapt musafir chiar pe străinul acesta atât de convingător, de care nu s-ar mai despărţi pentru că El le demonstrează, „negru pe alb”, cât de puternic ancorat în profeţia biblică este evenimentul Hristic la care ei tocmai au participat. Forţa argumentelor Sale le striveşte necredinţa, invadează confuzia întunericului cu lumina clară şi puternică a noii revelaţii. îl recunosc cu bucurie şi inimi arzânde, în noua Sa postură, cea de Domn al vieţii. Îl recunosc când El frânge pâinea pentru ei în cea mai tainică şi tulburătoare euharistie, prima de după învierea Sa. Această verigă de aur îi conectează la lanţul de aur care rămâne în istorie până la cea de-a doua venire: „vestiţi moartea Domnului până va veni El” (Pavel, Corintenilor). O mare transformare are loc în profunzimea spiritului lor: noua revelaţie îi naşte din nou la o viaţă de bucurie şi celebrare a cărei esenţă este întâlnirea personală cu realitatea lui Hristos cel viu. Ei au acum nu îndoială, dezamăgire, confuzie sau lipsă de perspectivă ci convingeri puternice, orizont luminos, o nouă misiune şi surâsul blând al lui Isus.

Metafora drumului Emausului sugerează două etape ale devenirii creştine, aplicabile personal. De la Ierusalim spre Emaus este drumul escapist al confuziei, şocului şi strivirii sub durere. Să ieşim undeva, să scăpăm de traumă, să punem în spatele nostru un trecut dureros pe care nu-l înţelegem, element stereotipic de inhibare şi protecţie inconştientă. Orbire, solzi pe ochi, paroxismul altui drum, paralel cu acesta, cel al Damascului. Să scăpăm de pretenţia absurdă a creştinismului că Isus din Nazaret a înviat, eradicându-l, ştergându-l violent din istorie. Există pe ambele drumuri un fapt esenţial: o clară întâlnire de grad zero cu El, la iniţiativa Lui, în propriul Său timp şi scenariu prin care El ni se comunică fără putinţă de eroare.

Există apoi etapa a doua, cea a luminii, bucuriei, clarităţii, responsabilităţii împărtăşirii marelui adevăr: drumul febril, în pripă, înapoi de la Emaus spre „cetate”– lumea în care trăim. Creştinism cu o misiune, iată schimbarea fabuloasă de paradigmă. De la începutul până la sfârşitul existenţei sale, Biserica Sa are un singur scop: acela de a deveni o biserică mărturisitoare, o martoră de nesuprimat a învierii Sale. Luaţi-i acest scop şi va muri în confuzie, disperare şi tristeţe extremă. Reamintiţi-i-l şi ajutaţi-o să-l practice şi va înflori, va vibra de bucuria atingerii destinului ei magistral.

pastor Valeriu Brâncovan


Predici online

 

 

 

Programul Săptămânal
5306 Walnut Ave.

Servicii religioase:
Duminică 10am - 12am
Duminică 6pm - 8pm

Întâlnirea femeilor:
Marţi 7pm - 9pm

Oră de rugăciune:
Joi 7pm - 8:30pm

Web design: Dacian Crisan